Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! AcceptX
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Doina Ruști: Iubirea este la îndemâna tuturor

Autor: OANA PORTASE
05 Noi 2019

Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii contemporane din România. Cuvintele sale magice au primit numeroase premii literare, iar romanele sale au fost traduse în peste 9 limbi. Acum, Doina Ruști ne încântă cu un nou roman.


Noul dumneavoastră roman se numeşte Homeric. Bineînţeles că ne ducem cu gândul la epopeile lui Homer. E vreo legătură?

Există o legătură, dar să nu te gândești la stilul epopeic! Unul dintre personajele romanului găsește o floare presată în Iliada lui Homer. Iar floarea aceasta îi schimbă viața.

De unde ideea, inspiraţia pentru acest roman?

Totul pornește de la acest episod pe care l-am menționat. Uneori este suficient să găsești o petală între filele unei cărți vechi, pentru a se naște de-aici un roman. Se spune că prin smârcurile bucureștene, în timpuri vechi, ar fi crescut o floare foarte căutată de alchimiști. Vracii autohtoni erau încredințați că din mustul ei se putea face mult-căutata licoare a vieții, acel panaceu care a ocupat mințile de-a lungul istoriei. Buruiana pierdută de Ghilgameș. Iarba roșie din Codrii Vlăsiei. Au numit-o în multe feluri. S-au scris povești despre ea. Și există și un număr însemnat de superstiții care într-un anumit fel întăresc istoria acestei flori. Să n‐o miroşi, că eşti ca şi mort. Să n‐o scoţi din rădăcină, că te umpli de păduchi. Cel mai bine e s‐o culegi după ploaie. Unii spun c-ar fi o plantă banală, care crește prin șanțuri, iar de mică ce e, nici nu-ți dai seama când a înflorit ori că de la ea se răspândește, spre seară, acea mireasmă care-ți aduce în suflet o tristețe enormă. Credința constantă a oamenilor în existența unei plante miraculoase a constituit unul dintre punctele de pornire pentru romanul Homeric.

Romanul este magic, mistic şi plin de iubire. Ce este iubirea pentru dumneavoastră? Şi cum putem fi fericiţi? De multe ori înseamnă mai mult durere şi neîmplinire decât fericire.

Când îți dorești să te iubească cineva, de fapt te întorci la acel unic impuls egoist care în copilărie te făcea să-ți dorești o bicicletă sau să pui mâna pe jucăria altui copil ori să plângi pentru că ceilalți nu zâmbesc pentru tine, nu te văd, nu te adoră. Oamenii spun cuvinte mari despre dragoste, uitând că atașamentul (uneori instantaneu) față de o persoană are aceleași rădăcini, ca să mă exprim lacanian, ca dorințele mărunte ori ca aspirații înalte. Ești zăpăcit de întâlnirea cu cineva, dar în loc să zbori, tu, indiferent de educația pe care o ai, îți dorești să intri în sufletul acelei persoane, chiar dacă nu este deschisă decât acea ușă a umilinței, pe unde intră rudele sărace sau servitorii. Unii spun că această exacerbare vine din angoasa singurătății. Eu cred că este o consecință directă a grandomaniei, care zace în fiecare din noi. Când micul om dinăuntru se inflamează, vrea să fie văzut, adorat, să-și primească acea recunoaștere pe care crede c-o merită. Iar dintre toate aspirațiile, iubirea se află la îndemâna tuturor, fiind înscrisă atât în fișa socială, cât și în cea genetică.

Iubirea Despinei, personaj principal în Homeric, este punctul central al unei povești despre fericire și despre singurătatea acută, două stări specifice omului izolat prin accident social (dezrădăcinat, orfan, marginalizat etc.) În Bucureștiul unei epoci incerte, visul ei de iubire coboară în zonele obscure ale obsesiei. Iar de aici începe labirintul, care distruge speranțele ființei fără imaginație, căci acest păienjeniș este numai pentru aventurieri, pentru oamenii fantaști, înzestrați cu organul fericirii.

În acest roman descoperim şi un Bucureşti magic. Ce relaţie aveţi cu Bucureştiul? Pentru mine, recunosc, e un fel de dragoste cu năbădăi. Îl iubesc, dar aş fugi cu prima ocazie.

Bucureștiul este teritoriul pe care l-am cucerit, pentru care am luptat ani grei. Am citit undeva că în amorul față de acest oraș ar avea prioritate băștinașii. Aș zice că importanța unui oraș este dată de energia pe care ai consumat-o pentru el, de numărul și intensitatea întâmplărilor care te leagă de el. Ani grei am făcut naveta la București, pe vremea dictaturii, apoi alți ani, numeroși și ei, am cheltuit timp, energie și visuri ca să-i înțeleg locuitorii și labirintul interior. Ca ținut pentru care am luptat, el devine cu mult mai prețios decât locul nașterii, pe care l-am primit fără efort. Este orașul pe care l-am ales.

Dar în Homeric nu dedic atât de mult loc orașului, cum am făcut-o în Manuscrisul fanariot. Cu toate că între filele cărții există o hartă, bazată pe un teritoriu real, romanul este scris în registru fantastic, iar povestea are prioritate.

Cu ce rămânem după ce citim acest roman? Sau cu ce aţi vrea să rămână cititorii?

În primul rând, mi-ar plăcea să citească povestea și să rămână cu bucuria pe care am lăsat-o în fiecare cuvânt. Apoi, aș vrea să păstreze gustul pentru lucrurile aflate în umbră, mă refer la acele amănunte care nu-ți sar în ochi, dar care dau lumii adevărata savoare. Am vrut să scriu o carte despre „oaia neagră”, despre individul exclus, diferit, pedepsit de destin și mi s-a părut că o poveste de dragoste pune cel mai bine în evidență aceste poveri omenești. Dar în afară de toate astea, am ascuns în Homeric câte un mesaj pentru fiecare cititor. Mai ales pentru cei care, terminând romanul, vor simți dorința de a-l lua de la capăt.

Doina Ruşti înseamnă numai literatură? Spuneţi-mi ceva mai puţin cunoscut de public despre dumneavoastră. Un secret.

Îmi ceri să deschid sipetul și să eliberez una dintre acele întâmplări care sunt doar ale mele? O s-o considerăm o „jertfă”, care va consfinți întâlnirea noastră.

Bunica mea paternă avea o soră pe nume Eleonora. Când am cunoscut-o, era deja în vârstă, o femeie mărunțică și excesiv de veselă, încât întotdeauna m-am întrebat care erau motivele fericirii ei zilnice. Îmi plăcea mult această mătușă, alintată Lionica, dar mai cu seamă îmi plăcea casa ei, o hardughie de pe timpuri, cu multe cotloane, lucruri vechi, jucării nemaivăzute și tablouri cu rame aurite. Dar între toate deliciile acestei case se afla o cameră largă, unde în vremuri vechi fusese prăvălie, iar în virtutea acestei glorii, i se spunea în continuare băcănia. În această încăpere largă erau depozitați pantofii celor patru fete ale Lionicăi, toate plecate în lume. Iar fetele astea erau în mod clar iubitoare de pantofi, pentru că aici stăteau aliniate cele mai minunate încălțări pe care le-am văzut vreodată, în special pantofi colorați, cu platformă de plută, ori conduri cu toc exagerat de înalt, balerini, „troape” împodobite cu bijuterii și catarame, pantofiori acoperiți cu barete sau cu funde, iar între comori se aflau și niște pantofi gri, de un cenușiu care bătea în mov, aș spune, cu botul rotunjit și netezit ca oul de Paște. Ceea ce-i făcea deosebiți era însă talpa de cauciuc, ortopedică, tot gri, nici moale, nici împietrită, o talpă lustruită și modelată ca o șa de cal. Erau niște pantofi înalți, care emanau prin toți porii poveștile altei lumi. Cu ei m-am dus la facultate, au fost pantofii mei cei mai dragi. Pantofii de întâlniri și de examene. I-am purtat în demență, iar când nu s-a mai putut, au plecat spre locurile oribile ale lucrurilor uzate, lăsându-mi o rană în suflet. De-atunci tot caut niște urmași demni ai acelor pantofi fermecați, fără șansa de-a descoperi măcar niște rude palide de-ale lor. Ei au intrat între idealurile mele secrete și fără speranță: pantofii din prăvălia părăsită.

Cum este procesul de creaţie pentru dumneavoastră? Scrieţi doar în anumite condiţii sau oriunde, oricând?

Cam da, scriu în orice condiții. Însă nu scrisul e important, ci ceea ce-l precede. Mai întâi, apare o întrebare, o idee, un obiect, ceva care declanșează dorința de-a ști mai multe, legat de acel lucru. Aceasta este o stare obișnuită, mii de curiozități trec prin mintea unui om în fiecare zi. Dar uneori un astfel de gând vine însoțit de un personaj, iar de aici începe povestea, mai întâi scurtă, dar cu potențial. Iar eu mă ambalez, intru în ghemul epic, zăbovind acolo uneori și câte șase luni sau un an: mă îndrăgostesc de personajele mele viitoare, ne certăm, ne împăcăm și trecem împreună prin drame, prin aventuri și întâmplări diverse, până într-o zi, când, fără avertisment, vine vremea scrisului. Nu scrisul ca atare contează, ci viața mea de dinainte de el, cu întâlnirile, parfumurile și exalațiile unei lumi care nu s-a născut încă.

Aveţi o uşurinţă aparte în a închega imaginaţia dumneavoastră în descrieri puternice, în tablouri perfecte. Oricât de complicat este universul pe care îl creaţi, nu ne pierdem niciodată în el. E talent sau multă muncă?

Crezi că eu știu? Tot ceea ce pot să spun este că eposul cere disciplină și experiență de viață, aici incluzând și educația intelectuală. Mai mult decât în alte genuri, în roman se vede în primul rând background-ul cultural al scriitorului. Un roman nu înseamnă documentare decât în proporție mică, sub 1%. Dacă informația vine pe gol, fără să existe lecturi anterioare, asumate, integrate, povestea se prăbușește. Vreau să spun că dacă bagajul intelectual e mediocru, se vede imediat. Cultura nu poate fi mimată.

În ziua de azi, pare că oricine poate scrie orice şi se publică volume pe bandă rulantă. E un lucru bun? Cum vedeţi piaţa de carte din zilele noastre? S-a pierdut din valoare sau e bine să încurajăm scriitura, chiar dacă nu atinge anumite standarde?

Mulți dintre cei care publică nu știu că sunt mediocri. Au o părere excelentă despre scrisul lor. Dintre aceștia, mulți au și o galerie imensă de susținători, aș zice mai degrabă de clienți. Urmează mimeticii, epigonii, imitatorii cu multe ifose. Am avut o elevă foarte atașată de modelul meu intelectual, care n-a putut să se despartă de model: vorbește ca mine, folosește aceleași ticuri verbale, același vocabular, scrie chiar cărți în stilul meu. Un timp m-am considerat vinovată pentru asta, apăsată de eșecul meu didactic. Dar mi-am dat seama că acest episod ilustrează foarte bine ce s-a petrecut în literatura ultimilor decenii. Trăim în epoca celei mai agresive crize de personalitate. La toate nivelurile, în toate domeniile. Omul zilelor noastre vrea să se exprime cu orice preț, iar cum gregaritatea este înscrisă în codul nostru genetic, lucrurile au degenerat, dând naștere unui fenomen contrar aspirației inițiale. Asistăm la un fenomen amplu de mimetism în masă, suntem în plină istorie a clonelor voluntare. Iar împotriva curentului n-are rost să te pui. Din fericire, orice criză e de scurtă durată - acesteia îi mai dau vreo 5-6 ani.

De ce nu citesc românii şi cum putem schimba asta? Statisticile sunt dramatice la acest capitol.

Poate pentru că au fost înșelați de multe ori. În toate epocile cititorii au fost puțini, acea elită care schimbă lumea.

Cărţile dumneavoastră au fost traduse în mai multe ţări? Cât de greu a fost să treceţi graniţele?

Referitor la asta, ar trebui să spun că am avut noroc. În realitate însă, de vină sunt cititorii. Ei m-au dus mai departe, ei m-au ajutat să fiu tradusă și publicată în locuri la care nici nu visasem înainte. Și exegeții sunt, la rândul lor, cititori pasionați, dintre cei care scriu cu dragoste față de povestea citită, așa cum au făcut-o Ramon Acin sau Pedro Gandolfo și mulți alții.

Aveţi vreun sfat pentru tinerii scriitori?

Să nu urmeze niciun sfat, nicio rețetă. Literatura este o aventură, iar de-a lungul ei afli cine ești, te exprimi și capeți o „față”, o atitudine, îți întărești caracterul. Dar înainte de scris este cititul. Un om fără lecturi, se transformă repede în clonă. Un om cu aspirații artificiale va scrie un epos cameleonic, un fel de moluscă destinată alterării.

Ce ne mai pregătiţi pe viitor?

Secret.

Ultima oră
Alte titluri din: Interviuri
Regina nebunilor, între ficţiune şi realităţile din spitalele româneşti Regina nebunilor, între ficţiune şi realităţile din spitalele româneşti
Monica Pop: „Sunt interzise pentru spălarea ochilor ceaiurile, mierea, zeama de varză şi alte nebunii” Monica Pop: „Sunt interzise pentru spălarea ochilor ceaiurile, mierea, zeama de varză şi alte nebunii”
Mai multe titluri din: Interviuri
Antena3.ro „Sunt disperat să-mi găsesc o iubită, dar toate femeile fug de mine când le spun secretul meu din dormitor. Ce Dumnezeu să mai fac?”
Libertatea.ro El e bărbatul care a spulberat ursul în Harghita. Primele declarații
A1.ro Previziune sumbră pentru România! Nu s-a mai întâmplat așa ceva de 100 de ani! Până când va ține...
IncomeMagazine.ro BestJobs: Speranța de angajare a tinerilor a crescut în 2019
Observator.ro Horoscop 21 noiembrie