Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! AcceptX
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Regina nebunilor, între ficţiune şi realităţile din spitalele româneşti

Autor: OANA PORTASE
19 Noi 2019

„Regina nebunilor” este un roman cutremurător, despre subiecte şi întâmplări din spitalele româneşti, care ne vor surprinde. Pe lângă radiografia dureroasă din aceste instituţii, avem parte de mistere psihologice, hipnoză, sex, accidente de mașini, deliruri, fobii, lecții de geopolitică, vacanțe la Cernobîl, un jaf la cofetărie, corupție și, nu în ultimul rând, robotizarea WC-urilor. Toate aceste subiecte gravitează în jurul Carlei Samson, un adevărat „Pygmalion al psihiatriei negre”. Camelia Popa reuşeşte cu măiestrie să ne poarte prin toată această încrengătură. Camelia Popa este profesor universitar de psihologie, psiholog clinician principal și coordonează un laborator de psihologie a personalității și psihopatologie socială. A publicat mai multe volume de psihologie și psihiatrie.

 

Cine este Regina nebunilor?

 

Regina nebunilor este o psihiatră celebră, care conduce un spital de boli mintale din Bucureşti. Ea distruge, printr-o psihoterapie complet lipsită de etică, viaţa celor pe care îi tratează şi a familiilor acestora. Este un personaj fictiv şi, în acelaşi timp, un exponent al vremurilor tulburi pe care le trăim, de unde-şi extrage, de altfel, şi plauzibilitatea. Demersurile dr. Carla Samson sunt imorale, malefice şi adeseori absurde. Pacienţii nu numai că nu se vindecă de tulburările pentru care i s-au adresat, ci dobândesc, prin hipnoză, tulburări noi, mult mai grave, care evoluează, spre finalul cărţii, într-un dezastru generalizat. Toţi pacienţii – un profesor, un dirijor celebru, o consilieră guvernamentală şi un deputat – ajung să comită fapte penale: violuri, jefuirea unei cofetării, relaţii sexuale cu elevele de liceu etc.

 

Dar cine este Camelia Popa?

 

În primul rând, sunt jurnalist şi în al doilea rând – psiholog clinician. Jurnalismul este însă profesia care, timp de 16 ani, mi-a adus cele mai multe satisfacţii. Aşa am învăţat să scriu, să cunosc în profunzime oamenii şi să înţeleg acţiunile lor. Ca experienţă cu oamenii, jurnalismul e superior tuturor formărilor în psihologie pe care le-am urmat – facultate, specializări, doctorat, postdoctorat etc. De aceea, mă doare când sunt jigniţi sau desconsideraţi jurnaliştii, fiindcă au o vivacitate intelectuală superioară altor profesii şi pun mult suflet în ceea ce fac.

 

De ce un personaj principal negativ?

 

Când am scris Regina nebunilor, nu aveam la îndemână personaje pozitive. Nu că astăzi le-aş avea, că nu le am nici astăzi, dacă mă uit în jur. Vă mărturisesc însă că atunci mă aflam într-un stres posttraumatic extrem, cauzat de moartea soţului meu şi de experienţele sinistre cu sistemul medical românesc, populat peste măsură de personaje negative. Dacă vreţi, Carla Samson este chintesenţa tuturor acestor indivizi imorali, lipsiţi de scrupule şi complet dezumanizaţi pe care i-am întâlnit în spitale. Am ales s-o fac psihiatră deoarece cunoşteam cel mai bine acest domeniu. Însă ea putea să fie chirurg, gasteroenterolog, internist, asistentă medicală. Orice i se potrivea.

 

Avem multe personaje şi multe întâmplări în acest roman destul de alert. A fost greu să creionaţi toate aceste personaje şi evenimente? Atmosfera din această carte e o nebunie. La propriu.

 

Ca să încep cu sfârşitul, o regină nimfomană a nebunilor nu poate instaura decât nebunia. Ea modelează destine şi schimbă traiectorii de viaţă cu uşurinţa cu care bea apă. Personajele şi evenimentele le-am creionat într-o primă fază împreună cu soţul meu, Daniel Popa - şi el fost jurnalist -, aflat pe patul de spital. Trebuia să ne gândim la altceva decât la moartea amândurora, pentru că, simbolic, împreună cu el, am murit şi eu. Aşa că am gândit, împreună, o carte care să rămână vie şi să spargă tabuuri.

 

Rămânând singură cu cartea, am amendat planul iniţial, am introdus personaje noi şi tot felul de întâmplări. Am încercat să condensez problemele sociale, politice şi economice ale momentului în poveşti uşor de înţeles, pe care pacienţii să le aducă în cabinetul psihiatrei Carla Samson. Dintr-o carte proiectată ca roman poliţist, a ieşit, până la urmă, un roman al absurdului. Dar mi-am respectat promisiunea faţă de camaradul meu. „O vei scrie, da?!”. „O voi scrie, Dănuţ!”. Şi am scris-o, în scop psihoterapeutic personal şi profilactic social, în momentul crunt al despărţirii de el.

 

De unde vine inspiraţia, în general?

 

Inspiraţia vine din viaţă. Şi din sensibilitatea observatorului. Pentru mine, ca psiholog, inspiraţia e un miracol. Acumulezi stări, întâmplări, tipologii nude de oameni, te simţi terminat, apoi plin de bucurie, e durere, e plăcere, toate sunt amestecate. La un moment dat, totul erupe. Şi, când erupe, personajele pe care le-ai tot crescut în cap nu te mai lasă să dormi, vor să se nască. Indiferent de ceea ce faci, eşti mereu cu gândul la ele. De exemplu, titlul cărţii mi-a explodat în minte în timp ce aşteptam verdele la semafor. Am tras pe dreapta şi l-am comunicat prin SMS editurii.

 

Cum e trecerea de la psihologie, la scriitură? Ce v-a determinat să faceţi acest lucru?

 

Trecerea a fost, de fapt, inversă - de la scriitură la psihologie. Chiar dacă era o scriitură de ziar, din ea trăiam şi eram fericită. Abia din 2016 am sărit înapoi, de la psihologie la scriitură, o dată cu romanul Sălbaticul din Balcani, apărut la Editura Trei, pe care l-am scris la două mâini, cu soţul meu. Ce m-a determinat să scriu? Pur şi simplu mă simt bine când scriu, devin un om liber. Puţine lucruri în viaţă reuşesc să mă facă să mă simt un om liber şi scrisul e unul dintre ele.

 

De ce este scrisul considerat a fi terapeutic? Ce se întâmplă în noi de reuşim să eliberăm nişte traume prin scris?

 

Scrisul are un efect cathartic, purificator şi în acelaşi timp reprezintă o activare comportamentală excelentă. Ne exorcizăm pe noi înşine, metodic, îndepărtăm gândurile negre cu o mai bună precizie decât ar face-o un terapeut. Ne forţăm să facem altceva decât să ne zbatem inutil în propria nefericire. Sunt sute de studii care demonstrează rolul vindecător al scrisului şi al artelor în traumele psihice.

 

Dincolo de ficţiunea acestui roman, trebuie să subliniem faptul că, uneori, un psiholog sau un psihiatru nepregătit pot face mai mult rău decât bine. Cum ne alegem terapeutul? La ce trebuie să avem grijă? E o linie destul de fină, pentru că oricum în terapie mai avem momente de revoltă faţă de psiholog, dacă nu auzim ce ne dorim.

 

Fiecare om îşi alege terapeutul după propriile-i criterii. N-ai nicio şansă să convingi un om credul că nimeni nu-i poate şterge amintirile rele, astfel încât să-i rămână doar alea bune, în condiţiile în care armate de şarlatani cu diplome îl asigură de contrariu. Un terapeut bun este, în primul rând, un terapeut cu o educaţie solidă, cu o bogată experienţă de viaţă, cu o cultură generală temeinică şi, mai ales, cu valori morale. Dacă una dintre aceste condiţii lipseşte, terapeutul nu e decât un aspirator de bani sau, şi mai grav, un pericol public. Terapeutul ni-l alegem făcând o documentare prealabilă despre el. Apoi, mergem la o primă şedinţă, pentru a vedea dacă nu aruncăm banii pe fereastră.

 

Multe întâmplări din carte sunt marcante şi le punem pe seama ficţiunii. Însă ele pot avea loc în viaţa de zi cu zi? Aici, în România?

 

În România se poate întâmpla orice. Tuşele din carte sunt pe alocuri grosiere, însă putem avea surpriza ca ele să fie depășite de realitate. Să ne închipuim că, aşa cum am descoperit în spitale falşi chirurgi, falşi ginecologi, vom descoperi cândva şi falşi psihiatri.

 

Cu ce ar trebui să rămânem după ce citim acest roman?

 

Nu cred că eu ar trebui să indic cuiva cu ce să rămână. Fiecare rămâne cu ce poate. Reacţiile cititorilor mei sunt diverse – de la plâns la râs, de la groază la disperare. În orice caz, cu toţii au rămas cu un carusel de emoţii şi mi-au mărturisit că n-au mai citit ceva asemănător. Un prieten m-a întrebat: „Doamne-Dumnezeule, ce te-a făcut să scrii în asemenea hal? Mi se face dracului frică, dar râd ca un dement. Mă duci cu capul!”. O altă doamnă mi-a scris: „Doamne, Măiculița Domnului, ce carte ai scris tu, Camelia! (...) femeie nebună (...) te crucești, o iei de la cap, fiindcă nu-ți vine să crezi, apoi te freci la ochi, mai citești o dată și te întrebi ce dracu’ te-o fi lovit”. N-am întâlnit vreodată atâția dumnezei și draci puși laolaltă cum am întâlnit în mesajele lor, ceea ce înseamnă că Regina nebunilor i-a ciupit un pic de toate cele. Asta m-a bucurat, înseamnă că au conştientizat mesajul cărţii: anomie, nebunie şi dezumanizare. Toate acestea te fac să plângi şi să râzi în acelaşi timp.

 

Care sunt principalele probleme ale poporului român? Ştiţi, tot dăm vina pe stat. Dar statul e format din oameni. Vecinii noştri, colegii noştri. Cum am devenit atât de dezumanizaţi? Sau poate mereu am fost?

 

Suntem un popor frumos, harnic şi blând. Problema noastră cea mai mare e că suntem un popor prea blând. Şi că stăm cu capul plecat. Umili. Vorbesc de majoritate. Peste capetele noastre plecate calcă dezumanizaţii. Profită, ne umilesc, se cocoaţă în funcţii şi în posturi din care ar trebui să iubească oamenii, nu să-i scuipe. Trebuie să ne ridicăm cu toţii şi să murim în picioare.

 

Cum ne facem bine? Cum schimbăm soarta copiilor noştri? Mai putem sau stingem lumina şi plecăm?

 

Speranţa mea este că ne vom face bine până la urmă. Va exploda ceva în noi, vom ajunge pe fundul unor gropi adânci în toate domeniile vieţii sociale, de unde singura cale de urmat va fi doar în sus. Generaţiile care vin sunt mult mai puţin dispuse să facă nişte compromisuri dăunătoare lor, aşa cum am făcut noi, din frică şi din conformism. Cred că ele vor reuşi să ne reînveţe pe toţi ce înseamnă demnitatea şi respectul. Singura cale de a schimba soarta copiilor noştri nu e de a fugi şi de a stinge lumina împreună cu ei, ci aceea de a le dezvolta gândirea critică, activismul social şi a le insufla iubirea de semeni.

 

Ce fel de cărţi citiţi în mod normal? Ce plăceri vinovate sau nevinovate aveţi?

 

Citesc de toate – psihiatrie, psihologie, beletristică. De vreo 10 ani mă droghez cu literatură poliţistă nordică. Cumpăr atâtea cărţi încât nu mai am unde le pune; o bună parte din salariul meu este alocată achiziţiei de cărţi. Plăcerea mea e să vânez cărţi la reducere în librăriile online, să-mi încarc cu ele portbagajul maşinii şi să mă refugiez lângă o mare caldă.

 

Ce mai aveţi în plan? Cărţi de psihologie, alte romane?

 

Cărţi de psihologie am tot scris. Una dintre ele, Tulburarea depresivă – noi direcţii de cercetare, pe care am coordonat-o împreună cu buna mea prietenă, conf. univ. dr. Adela Ciobanu, medic psihiatru, a fost distinsă cu premiul Academiei Române. Bineînţeles că voi mai scrie cărţi de psihologie, deoarece asta am în fişa postului, iar serviciul nu mă plăteşte pentru fiction. Nu glumesc, desigur. În ceea ce priveşte romanele, am două începute, dar încă necoapte. Cum îmi place mie să zic, sunt la incubator, în capul meu. Aştept să erupă primul din ele. Din momentul în care erupe, ştiu că în maximum trei luni e gata.

 

 

 

Ultima oră
Alte titluri din: Interviuri
Cum să devii „liderul haitei” Cum să devii „liderul haitei”
Fracturile sunt mai grave când osul se rupe în apropierea articulaţiilor Fracturile sunt mai grave când osul se rupe în apropierea articulaţiilor
Mai multe titluri din: Interviuri
Antena3.ro Alina-Mădălina este învățătoare într-o comună vasluiană. Însă, recent, oamenii au aflat un secret murdar despre ea: „Cum Dumnezeu a fost posibil așa ceva?”
Libertatea.ro Pozele intime cu Oana Roman, făcute publice după despărțirea de soțul ei
A1.ro Gheorghe Dincă, detalii despre relațiile intime cu Luiza! Ce l-a rugat fata, înainte de... „Nu puteam să refuz”
IncomeMagazine.ro BestJobs: Speranța de angajare a tinerilor a crescut în 2019
Observator.ro Horoscop 14 decembrie